Susținerea părintelui la aflarea diagnosticului

Momentul în care părintele află diagnosticul copilului este, poate, cel mai delicat punct al întregului proces terapeutic. Nu există rețete pentru șoc, negare sau vină – dar există un lucru esențial: părintele are nevoie să fie înțeles, sprijinit și însoțit, pentru a putea deveni, la rândul lui, sprijin real pentru copil. Scopul nostru nu este să oferim simple încurajări, ci repere clare și direcție. Îi oferim părintelui spațiu pentru emoție, dar și structură pentru acțiune

Importanța conceperii, ghidării și aplicării procesului terapeutic

Terapia este un traseu coerent, adaptat și monitorizat de către terapeut. Fiecare copil are un ritm, un stil, o poveste. Nu aplicăm rețete. Concepem strategii. Ghidăm părintele cu grijă și discernământ, oferindu-i sens și repere clare, nu sarcini în plus. Iar intervenția trebuie să rămână mereu umană, atentă, conectată la realitatea copilului și a familiei. Terapia nu înseamnă doar ce se face, ci mai ales cum se face și de ce se face.

Părintele nu este terapeut și nici nu încercăm să îl transformăm în specialist. Acesta este părinte, iar rolul său nu trebuie modificat sau înlocuit cu grija pentru exerciții și protocoale. El are un rol esențial în recuperare, și anume: acela de partener.
Copilul are nevoie de părinți vii, prezenți, emoțional ancorați – nu de tehnicieni stresați.
În abordarea terapiei 3C, respectăm relația părinte–copil, o creștem și o valorificăm, astfel încât recuperarea să nu devină o corvoadă, ci un drum cu sens.
Pentru că atunci când părintele rămâne părinte, copilul are șansa reală să rămână… copil.