Cât de importantă este starea părintelui în ecuația recuperării?

Desigur, este probabil mult mai importantă decât s-a anticipat în fazele inițiale ale conceperii procesului global de recuperare.

Tot mai des aud părinți care spun că terapeuții îi învinovățesc pentru stările copiilor. Adică, terapeuții spun că starea copilului se datorează exclusiv stării părinților și că de aceea copilul nu înregistrează progrese în procesul terapeutic.
Dar, oare așa este?

Știm că părinții sunt cei lângă care copiii construiesc, în prima parte a vieții, mecanismele de autoreglare (autocontrol). Dacă părinții sunt mai puțin bine poziționați din punct de vedere emoțional – și e firesc să fie așa, datorită contextului –, nu putem spune că copiii preiau absolut toate stările părinților. Și, în niciun caz, nu putem învinovăți, în vreun fel, părinții.

Copilul autist poate declanșa anumite stări dintr-o multitudine de cauze. Poate declanșa stări identice, dar cauzele declanșatoare să fie diferite, de exemplu: aceeași stare poate fi dată de o disfuncție neurologică, intestinală sau emoțională. Și atunci, de unde știm ce a declanșat starea?

În concluzie, problema nu este de ce copilul are o anumită stare, ci cum reușim să-i dezvoltăm mecanisme de autoreglare, în așa fel încât să nu mai escaladeze stările pe care le are. Și poate că, dacă ajutăm părinții să construiască aceste mecanisme, în loc să-i învinovățim, vom avea mai mulți copii și părinți fericiți.

Mulțumesc.