Foarte des, în procedurile aplicate copiilor cu autism, întâlnim cuvântul „masterare”. De asemenea, putem identifica întregi proceduri terapeutice construite în jurul acestui concept. La o primă vedere, abordarea pare logică. Însă, dacă privim cu puțină atenție la evoluția unui copil tipic, vom observa că, până la vârsta școlară, foarte puține lucruri sunt cu adevărat „masterate”.

Evident, copilul cu autism are nevoie de o altfel de abordare. Dar poate fi „masterarea” un instrument eficient și un element propulsor al dezvoltării? Sau, dimpotrivă, reprezintă o „frână de mână” trasă pe tot parcursul vieții?

Dacă analizăm situația unui copil grav afectat, poate părea că „masterarea” (repetiția infinită a unui singur task) este singura abordare eficientă. La prima vedere, lucrurile par să urmeze o logică: „Nu putem trece la un alt task sau la o altă etapă până nu îl masterăm pe acesta”, spun unele proceduri.

Totuși, o privire mai atentă asupra copilului și o înțelegere mai profundă a etapelor de dezvoltare ne oferă o altă perspectivă: aceea că, în faza inițială, este esențial să-l învățăm pe copilul cu autism mai întâi despre el însuși, și abia apoi despre task. Trebuie să orientăm procesul recuperator spre sprijinirea copilului în a înțelege că el este cel care își mișcă mâinile, picioarele, corpul pentru a îndeplini anumite cerințe motrice elementare.

Prin urmare, masterarea unui singur task nu poate ajuta foarte mult în prima fază. Ceea ce putem face este să ne folosim de necesitatea dezvoltării unei anumite abilități (motrice, în cazul recuperării prin Terapia 3C) pentru a îndeplini mai multe taskuri, chiar dacă acest lucru presupune un prompt aproape total.

Stimularea căii aferente prin aceleași gesturi motrice, în contexte vizuale diferite, va ajuta copilul, ulterior (când calea eferentă va fi activată), să-și dezvolte mai rapid autonomia și comportamentele adaptative. Astfel, putem preveni apariția comportamentelor obsesiv-compulsive, care, destul de frecvent, își au originea în masterarea excesivă a unor taskuri.

Acolo unde nu vorbim de o afectare gravă, masterarea trebuie evitată, dacă obiectivul nu este performanța sau înalta performanță într-o direcție specifică.

În concluzie, metodele recuperatorii abordate si aplicate copilului cu autism pot fi eficiente doar dacă ne concentrăm asupra evoluției copilului, nu doar asupra sarcinilor. Obiectivele terapeutice trebuie să sprijine o dezvoltare armonioasă a personalității copilului, fără a o inhiba prin rigiditatea procesului terapeutic.

Multumesc.